3 apr. 2012

Taine vechi [11]


Paşi şi drum drept
E greu să se creadă că într-o urmărire, cel care urmăreşte se lasă păgubaş. Depinzând de ceea ce caută să obţină, pot exista şi aparente situaţii când se crede că a încetat această continuă supraveghere. Cum şi urmăritul, de atâta timp, a realizat că fiecare pas îi este căutat chiar şi sub talpă, se învaţă să păşească în vârful degetelor pentru a lăsa cât mai puţine urme.
Când şi drumul este drept, urmăritorul se mulţumeşte a sta la o oarecare distanţă pentru a sesiza mişcările posibile în afara drumului, permiţând şi admiţând doar pe cele de absolută necesitate.
Libertatea se pierde uşor şi se recâştigă greu. Iar dacă peste toată înfrângerea din luptă vine şi regretul unor bătălii în care s-a intrat atras de mirajul unei victorii definitive obţinute foarte uşor, dar care a ajuns să fie o înfrângere de răsunet, capitularea este necondiţionată şi acceptată ca un status quo pentru totdeauna. Doar că mai există zvâcnetul interior al spiritului, manifestat de el însuşi sau prin ceea ce el consideră a fi mod şi rost de manifestare şi face să renască dorinţa drumului în libertate. În căutarea-i neostenită, nu-şi găseşte odihna pentru a găsi căi şi aliaţi, pregătindu-şi, minuţios, chiar dacă uneori sincopatic, cu atenţie şi la factorii adiacenţi, externi, bătălia finală a luptei de eliberare şi revenire în forma, fondul şi parametri iniţiali, nepervertiţi, ai misiunii sale, sau, în înţeles uman, al destinului.
Malaxorul vieţii, deloc simple în zilele de azi, amestecă totul, bun sau rău, amestecă adevăruri şi minciuni, oameni buni şi oameni răi, vorbe ticluite şi vorbe într-o doară. În acest amalgam, şi urmăritorii pot pierde detalii şi, ori îşi au colaboratori ori stau la pândă pentru a sesiza schiţarea unui gest nepotrivit cu ceea ce trebuia bine învăţat ca mod de trăire şi existenţă, pentru a sesiza posibila căutare a unei piste de decolare spre un zbor în care nici urmărirea nici împiedicarea nu ar mai avea sorţi de izbândă.
Şi astfel, drumul drept a început sub auspicii de speranţă dar şi sub teama ameninţării. Alianţa amalgamului se arăta benefică, pentru că se putea arăta că drumul stă drept şi era paravan pentru orice pală de vânt ce putea, prin foşnetul frunzelor, să dea de veste zbaterea interiorului...
Gândurile însă nu stăteau în adormire. Aparent, omul este bun, dar gândul este al dracului, spune o vorbă din popor. Gândul caută în toate cotloanele. Gândul celui care a muşcat o dată, iar muşcătura crede că i-a fost de folos, va mai muşca încă de atâtea ori de câte ori i se va părea a fi cu folos. Şi în tot acest timp, chiar dacă acalmia arăta a fi linişte, fremăta gândul care voia să ţină în acelaşi tipar viaţa.
Radiografiind, nepărtinitor trăirile şi manifestările, dorinţa şi adevărurile necesităţilor de tot felul arătau că pierderea de viteză era doar o aparenţă, faptul că nu era vorba de moarte ci de un somn din care trezirea era totdeauna posibilă. Dar înainte de toate, o dorinţă nemăsurată de luminare şi înstelare, şi nu de poleire, aprinsese un foc nestăvilit. Dar, ştiindu-se că focul dă căldură, lumină şi fum, ochii vegheau spre întuneric să vadă de nu cumva, ochii lucitori ai vânătorilor, dar şi către lumină către cei ce neputând să se regăsească încă în strălucirea ei, puteau da semne ori chiar pune piedici.
Manifestările realităţii erau încă amestecate. Cele spre împlinirea proprie nu-şi mai aduceau aproape, încet-încet, ascunzişurile, cele spre apărare stăteau însă pe un palier ce unii, neştiutori, l-ar numi descalificant. Iar alţii, cei mai mulţi, ştiitori cât de cât al adevărului l-ar numi totuşi ca unul al lipsei de curaj.
Adevărul, doar trăitorii, oricare ar fi latura pe care se situează, îl ştiu.
Mare zbatere era şi acolo unde întunericul era mare şi nici o rază de lumină nu se accepta că există pentru a fi mai cald, mai bine, mai normal. Acolo se căutau drumuri care să facă să se împlinească dorinţa veche, aceea în care liniştea proprie era liniştea ce se credea adevăr universal. Totul era pliat pe valoare şi nimic nu era altfel evaluat. Dar şi aici, din păcate, condiţiile trebuiau să rămână neschimbate. Altfel nu se putea, altfel mai bine mers de-a buşilea, altfel mai bine oricâtă suferinţă.
Arsenalul folosit era, la început unul minimal. Se foloseau arme de calibru mic, cu bătaie scurtă. Erau arme ce păreau a fi inofensive, se puteau confunda cu bijuteriile ce chiar şi victima accepta să o poarte şi uneori să o îndrepte împotriva sa. Arma se numea vorbă, vorbă inofensivă, cu înţeles de grijă purtată în mod natural. Deşi naturală nu mai era, căci timpul trecuse...
Armele aveau tot timpul încărcătoarele pregătite, cu gloanţe de tot felul, de la cele doar pocnitoare până la cele de semnalizare şi până la cele letale şi distrugătoare. Erau ţinute pregătite în orice moment. Existau pregătite chiar şi minele ofensive, care să reducă la tăcere orice pas, orice pornire. Gândul le crease pe toate, pentru posibila evadare dar şi pentru posibila invazie. Şi erau mascate în cele mai nevinovate forme. Toate cele sfinte aveau forme ce, mascând adevăruri, erau cu succes folosite. Şi, dintre toate, nevinovata şi necesara apă, în toate formele posibile era la mare preţ. Şi chiar cea purtătoare de neînsufleţire era aşezată sub paşi spre a nu se mai mişca.
Cât timp nu s-a resimţit prea tare mişcarea de detaşare, gloanţele au căutat să menţină stare convenabilă. Când au început însă a fi prea multă vreme petrecută într-un decor ce scăpa controlului, s-a considerat necesară o schimbare care să facă această vreme cât mai mică sau chiar deloc. Era necesară o schimbare şi de strategie căci, prea mult durând, putea fi desluşită. Dar şi ceva din interiorul întunericului ţipa de frica unei lumini prea mari şi a unei alteia, la fel de mari. Căci de se ajungea la atât de mult, umbrele se puteau să dispară iar chipurile hâde să se vadă. Stăpânitorii tărâmului, fără amănunte, dădeau porunca spre îndeplinire, căutând să atragă şi alţi executanţi...
Amalgamul avea însă şi forma potrivnică adevărului şi motive reale erau folosite pentru a se motiva schimbarea decorului. Şi tot atunci urmăritorii au văzut că se putea ca plănui-ta schimbare de decor să nu fie de folos căci drumul intra în pădurea în care ei nu mai puteau să vadă de la distanţă, fiindu-le teamă că prea multa bucurie a verdelui renascentist strica planuri. Atunci prin gând şi prin faptă s-a hotărât folosirea armamentului greu: trebuia distrus orice fundament. Trebuia ca victima să devină nu doar sinucigaşă ci şi ucigaşă. Explozibilul s-a aşezat acolo unde trebuia, declanşatorul se ştia că există, dar s-a reactivat şi declanşatorul de la distanţă. Căci războiul era unul asemenea celor dintre popoare, cu regulile sau neregulile lui dure şi absurde...

Niciun comentariu: