22 iun. 2012

Se vrea în Cer ca pe Pământ?...

Sunt unii care cred că sunt mult mai departe, pe drumul desăvârşirii spirituale, decât oricine altcineva. Unii sunt, alţii nu sunt, dar pretind acest avans, crezând că le este de folos, uitând că de folos este doar compasiunea faţă de alţii şi faţă de sine. Uitând că de folos este a se şti că fiecărei persoane i se oferă lecţia cea mai bună pentru ea şi că, ceea ce învaţă nu este posibil de apreciat decât de ea însăşi, ea ştiind cât de mult a înaintat.
Ca şi în cele de pe Pământ, ca şi în lumea materială, sunt aceşti unii, care sunt doldora de mândrie. O mândrie spirituală.
“De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.” Acest citat ar trebui ştiut de toţi cei care sunt îmbibaţi de ideea că ei au capacitatea de a măsura în mod corect progresul spiritual al cuiva. Se întâmplă ca o persoană care pare a fi rămas mult în urmă să treacă brusc în faţa celui ce stă să aprecieze gradul ei de evoluţie, aşa cum se poate ca o persoană ce pare a fi mult avansată să intre într-o stagnare sau încetinire. Chiar şi ideea ce face referire la “în faţă” sau “în urmă” nu are o mare semnificaţie, deoarece nu se cunoaşte referinţa iniţială sau cea finală, altfel spus linia de pornire sau cea de final.
Se dau mulţi ca exemplu şi le arată altora drumul pe care l-au parcurs ei. Şi chiar impun un astfel de drum. Nu este deloc nevoie ca toţi să înceapă dintr-un anumit punct şi nici să se oprească în acelaşi punct. Unii parcurg o călătorie scurtă, intesantă cu provocări care le frâng inima. Alţii au o călătorie lungă, alcătuită din multe lecţii neinteresante. Aceiaşi impunători de drumuri se uită la ceilalţi, la viaţa lor, crezând că înţeleg totul dar de fapt doar se amăgesc pentru că habar nu ai despre ce este vorba în viaţa celorlalţi şi de fapt nu ar fi treaba lor să ştie.
Se întâmplă destule lucruri în viaţa unui om pentru a fi tot timpul ocupat. A înţelege care-i sunt lecţiile şi a începe să şi le însuşească este o activitate care durează o viaţă întreagă.
Nu există, pentru nimeni, siguranţa că se poate ascunde pentru totdeauna. Cu timpul, rufele  murdare vor fi date la iveala. Este inevitabil. Toata lumea vine aici, pe Pământ, şi crede că poate să dispară. Unii oameni se pricep foarte bine să o facă. Ei dispar timp de cincizeci sau şaizeci de ani. Când se întorc, sunt siguri că nimeni nu-i recunoaşte. Nimeni nu se poate ascunde pentru totdeauna. Asta deoarece aici e un loc unde toţi sunt găsiţi. Mai devreme sau mai târziu, tuturor li se dă deşteptarea. Aceasta este natura călătoriei fizice. Până la urmă omut se va obişnui cu ea.
Probabil că treaba asta pare ciudată. La urma urmei, majoritatea oamenilor de pe planeta Pământ, fie că se deghizează într-un mod inteligent, fie pretind că nu sunt “acasă”, atunci când sună soneria. Negarea se infiltrează absolut peste tot. Dar nu contează. Nu aceşti oameni conduc spectacolul. Cel din spatele măştii este persoana care ia toate deciziile. Cel din spatele măştii îl cheamă pe străin la uşă ca să sune deşteptarea.
Oamenii cred că autoritatea se află în afara lor şi că totul li se “întâmplă”. Autoritatea este înăuntru şi face ca totul să se întâmple, pentru ca omul să se trezească.
Întreaga planetă are misiunea de a se trezi. De aceea sunt atâţia oameni care par a fi adormiţi. Cum s-ar putea ei trezi, dacă nu ar dormi sau, cel puţin, nu s-ar preface că sunt adormiţi?
Pe această planetă nu se poate nimeni ascunde. Cei care cred asta se înşeală. Cei care vor să rămână adormiţi nu pot să rămână aici. Dacă au ca scop al vieţii rămânerea în inconştienţă, această planetă este, pentru ei, un loc periculos. Toţi acei care acum umblă în somn, într-o zi, îşi vor da seama că au plecat din pat şi umblă printre oameni, şi că au umblat printre oameni. Vor realiza starea reală într-un mod foarte simplu: se vor izbi de alţii care merg în somn.
Aceasta este călătoria interactivă pe Pământ. Această călătorie are scopuri bine definite: încălcarea limitelor, coliziuni, abuzuri, sau oricum se vor numite. Totul pare a fi intenţionat, dar în realitate nu este. Nimeni nu ştie în mod conştient că urmează să se izbească de altcineva. Aşa se întâmplă. Apoi, dacă este deştept, se trezeşte şi spune: „îmi pare rău, nu te-am vazut”. Iar semenul îi răspunde: „nu face nimic. Nici eu nu te-am văzut.”
Ce altceva mai e de spus? Daca totul e luat ca un afront personal şi individul răspunde: „Ba m-ai vazut, mizerabile!” ce ar dovedi aceasta? N-ar dovedi că el a fost atacat. Ar dovedi doar că se simte atacat. Şi despre asta este vorba cu adevărat aici: un grup de oameni care se simt atacaţi. Nu e o imagine exactă a ceea ce se întâmplă, dar este una acceptată de către toată lumea. Asta deoarece toţi interpretează comportamentul, toţi presupun că totul se face cu o anumită intenţie. Fiecare crede că ştie care este motivul celeilalte persoane. Dar, bineînţeles că nu-l ştie. Nu are nici un fel de idee de ce s-a izbit cineva de el.
Cel care intră în legătură cu intenţia fiecărei persoane de a fi ajutat să se trezească, nu trebuie să ia intenţia ca pe un afront personal, ca pe o imixtiune. Ar trebui doar să spună: „Iartă-mă, semen al meu, nu te-am văzut. Mulţumesc că ai sunat deşteptarea. Acum voi fi mult mai atent’”.
Nu izbitura e cea care răneşte, ci interpretarea ce se dă izbiturii. Faptul ca este condamnat celălalt. Faptul ca există autocondamnarea, pentru că celălalt a izbit. De îndată ce se numeşte acest lucru abuz, se pierde din vedere ce rol avem fiecare în toate astea. Se proiectează responsabilitatea asupra altcuiva. Fiecare crede că nu făcea nimic altceva decât sa-şi vadă de treabă şi, deodată, vine o persoană răutăcioasă care atacă. Nu asta însă s-a întâmplat. Aceasta e enorma autoînşelare, uriaşa minciună pe care fiecare incearcă să o treacă asupra altora. Fiecare vrea să vorbească celuilalt de pe poziţia de victimă şi să se minuneze de ce fiecare este pedepsit în permanenţă.
Nu există nici o întâlnire la baza căreia să nu fi existat cinste şi simt al responsabilităţii personale. Nu există nici o întâlnire la baza căreia să nu fi existat iertare de sine şi compasiune pentru ceilalţi.
Cei ce vor să se întâlnească, daca vor să se trezească, trebuie să încetăze de a mai interpreta ce se întâmplă şi să lase lucrurile aşa cum sunt. Oricine poate fi uluit de izbitură şi să spună celeilalte persoane ca este surprins. Însă nici unul nu trebuie să creadă că înţelege de ce s-a întâmplat totul.
Comunicarea trebuie să fie cinstită şi simplă: „Atunci când m-am izbit de tine, m-a durut, semen al meu. Tu ce-ai simţit?” A spune adevărul prin preluarea responsabilităţii pentru propriile  sentimente nu este un atac sau vinovăţie. Este doar un mod simplu de a împărtăşi experienţa. Ea invită la dialog, nu la separare.
O dată ce se presupune că există vinovăţie, atacul este inevitabil. Nu se poate ataca o persoană nevinovată. Pentru a ataca, trebuie să se creadă că atacul este justificat, că persoana îl merită. În acest moment, omul s-a disociat de propriile tale sentimente, ş-ai împărţit mintea în doua şi s-a pregătit pentru un conflict exterior inevitabil. Totul, din cauza mândriei spirituale – totul deoarece se crede că se ştiu motivele celuilalt.
În astfel de cazuri este necesară renunţarea, pentru că nu se ştie ce este în inima celuilalt. Şi nu se va şti niciodată. Cea mai bună cale este de a întreba. Doar astfel se ajunge cât mai aproape posibil de a se şti ce gândeşte şi ce simte celălalt. Dacă celălalt nu este întrebat niciodată ce experienţă trăieşte, cum se poate să se creadă ca se va ajunge la a-l cunoaşte? Tot ceea ce se va cunoaşte vor fi propriile proiecţii, propriile judecăţi şi interpretări. Acestea spun multe despre cel ce nu vrea să întrebe şi foarte puţine foarte putine despre cel care nu este întrebat. Şi, dacă nu se poate să se presupună că celălalt nu este vinovat, cum se va putea, vreodata, proba propria nevinovăţie?
În acest caz nu există cale de ieşire. Fiecare judecată emisă spre altcineva se întoarce la cel ce o emite.
Se întâmplă la fel şi cu cei care fug de a dialoga, se ascund. Tot mândria îi face să fie laşi, după ce deja au cerut ajutorul în a se trezi. De data aceasta renunţarea nu mai poate fi cerută, căci laşitatea nu poate fi împărţită cu cel care a răspuns chemării. Cel care merge mai departe o face dintr-o necesitate ce nu depinde de el ci tocmai de cel care face ca întâmplările să se întâmple.
În oricare dintre cele două cazuri, cel mai bun lucru este renunţarea la judecăţi. “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura”. Cel mai bun lucru este conştientizarea faptului că nu se ştie nimic despre intenţiile sau motivele celorlalţi oameni.
Cel mai bun lucru este înţelegerea faptului că, adesea, omul este complet rupt de propriile tale intenţii.
Mândria spirituală nu face altceva decât să prelungească necunoaşterea.
O persoană arogantă nu evoluează. Ea nu devine transparentă faţă de ea însăşi sau de ceilalţi. Ea se ascunde. Ea atacă pe faţă – iar atunci când i se răspunde, pare că doarme. Ea se joacă de-a v-aţi ascunselea cu ea însăşi şi cu Universul.
Conştientizarea ideii ar duce la un joc ce ar avea avantajul de a nu exita judecata. Ar însemna „Mă izbesc de tine, dacă şi tu te izbeşti de mine”. Nimeni nu este acuzat, nimeni nu este făcut de ruşine. Nici măcar nu trebuie ţinut scorul. O continuă izbire, până la trezire, fără condamnare şi fără judecată!”

3 iun. 2012

Semne ce ar trebui văzute...

Grea apăsare încep să simtă cei care până acum priveau cu linişte înspre orizontul pe care îl ştiau totdeauna, pentru ei, senin. Gândul zilei de mâine, uitat, şi l-au înlocuit cu gândul zilei de ieri şi face să se simtă ca un cuţit ce are vârful îndreptat mereu doar împotrivă-le. Şi e tot mai mare şi apăsătoare...
Împotrivirea este peste tot, nimeni nu poate să spună de ce, nimeni nu ştie de ce. Se împotrivesc părinţii vieţii copiilor, se împotrivesc şi copii părinţilor. Îşi bagă nasul fraţii în viaţa celor mai slabi, dându-le ordine de facere a vieţii precum vor ei. Unii au mare bucurie că alţii suferă, acei alţii nu mai găsesc drumul de a uita, măcar în somn de suferinţă. Oamenii sunt împotriva oamenilor...
Peste tot au apărut prooroci şi apostoli. Se ridică din glodurile vieţii capete care se încoronează cu pene de păun şi dau de ştire ceea ce chiar pe ei i-ar surprinde, de nu s-ar fi lăsat pradă mândriei. S-a făcut fiecare pe sine ceea ce spune că este, nici măcar nu au fost de alţii făcuţi, nici gând că ar fi născuţi. Şi cei mai mulţi s-au făcut pentru a-şi ascunde aceleaşi vechi năravuri sub însemnul ascensiunii dorite.
E grea apăsarea pe toţi cei care se înveselesc de bruma de îmbuibare ce îi face să cadă pradă dorinţei de a fi cât mai cunoscuţi şi cât mai lăudaţi. Cuţite vechi, uitate din vremuri ce s-au vrut uitate, acum sunt tăietoare şi despart viaţa între a fi şi a nu fi. Cei care s-au căţărat mai mult, fără de sens îşi duc la capăt ceea ce de-ar fi alesc cândva alt drum n-ar fi fost să facă niciodată.
Vremurile din urmă în care mulţi nu vor reuşi să nu decadă, puţini vor reuşi să se desprindă din decădere, deşi pentru mulţi încă se mai poate.
Au început oameni să se omoare pe stradă. Se ucide şi cu motiv şi fără motiv. Orice se poate explica, explicaţiile se pot găsi, dar adevărului mulţi îi închid ochii. Apărătorii devin atacatori, atacatorii nu se încumetă să fie apărători. Se ucide în fapt şi se ucide în gând. Sunt ucişi copii care nu s-au născut, sunt ucişi copii care sunt doriţi să vină şi nu sunt lăsaţi să vină!
Focurile ard case mai mari sau mai mici. Se aprind fără motive şi fără cauze, pentru că trebuie să ardă şi să dea semne că prea mult s-a adunat gunoiul gândurilor acolo. Dar adevărul este altfel văzut, între răzbunare şi neglijenţă.
Şi vine o vară, o vară care va fi una ce va marca viaţa multora. Pentru unii ca fiind clipe ultime în care vor avea ochii deschişi înspre alţi oameni, alţii ca timp în care se vor simţi eliberaţi dintr-odată. Dar moartea va fi prezentă peste tot. Apele vor bălti sub căldura usturătoare, furtunile se vor coborî pentru a spăla hoitirea sângelui ce va începe să izbucnească în plină zi, sub cerul liber. Frigul de noapte va urma arşiţei şi arşiţa frigului. Multe păduri se vor aprinde şi vor fi ajutate de furtuni să ardă cât să rămână doar ţepii rămăşiţelor. Şi oamenii vor continua nu să se iubească, ci să se urască, nu să se unească, ci să se dezbine, nu să se ajute să trăiască, ci să se omoare.
Mulţi dintre cei fără putinţă nu îşi vor mai găsi motivul de existenţă altfel decât într-o lume în care doar ei şi cei pe care şi-i imaginează ca fiind acolo. Se vor spune multe şi se vor pune multe etichete, dar faptele vechi ce n-au îndreptare, îi vor face să ştie că bătaia de joc aruncată asupra altora este întoarsă spre ei de viaţa ca un tot. Au râs ei cândva de alţii dar acum a venit momentul să râdă de ei toţi.
Şi se văd drumurile că se umplu de morţi. Şi se aud armele cum aruncă gloanţele spre oameni. Şi se văd cuţitele sclipind. Şi se mai văd şi mâinile strânse în pumn sau ca şi ghearele ce vor să prindă şi să strângă. Prin toate acestea se vor face omoruri, prin toate acestea oamenii se vor deosebi de neoameni. Cei mai puternici vor omorî, ca să-şi găsească motiv de a fi omorîţi şi ei.
Grea apăsare încep să simtă cei care până acum priveau cu linişte înspre orizontul pe care îl ştiau totdeauna, pentru ei, senin. De atâta apăsare, pe stradă vor fi văzuţi oameni căzând seceraţi de neputinţa capului de a mai putea sta acolo unde-şi are locul, de neputinţa sângelui de a mai accepta să stea, sau de a mai curge, într-un trup ce nu-l merită.
Cine vrea să vadă, vede... Cine vrea să nu se piardă, mai are timp... Cinve vrea să decadă, o poate face în orice clipă...
Dar a fi cu adevărat om se mai poate?
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...