13 nov. 2012

Blestemul vrăjitoarelor [3]

-continuare din Blestemul vrăjitoarelor [2]-
Aşa cum am spus, povestea mi-a venit în minte în timp ce scriam la acest material. Cele care se încadrează în aceeaşi ideie, ce mi-au fost date mie să le trăiesc, ori să le ştiu, până în acest moment, sunt oarecum mai “uşoare”, uşoare ca formă şi manifestări, nu însă şi ca urmări. Unii vor spune: “o poveste”! Eu nu am de gând să încerc să conving pe cineva, nu am făcut decât să transcriu ceea ce am aflat. E dreptul fiecăruia să accepte sau nu, e dreptul fiecăruia să creadă sau nu. Eu, în continuare, voi relata şi alte poveşti cărora, aşa cum am spus, unora le-am fost martor sau trăitor.
Un caz pe care îl cunosc de foarte aproape este primul la care am spus că este un „transfer de destin”. O familie cu mai mulţi copii. Cea mai mare dintre ei, la o vârstă deja trecută de vârsta care să înceapă cu 2. Până la acea vărstă o viaţa situată undeva aproape la mijlocul ideii de moralitate. Până la urmă, în zilele de azi s-ar putea spune că e normal (deşi, nu din principii puritaniste, nu pot fi de acord cu această normalitate), dar chiar în ideile ei, uneori se simţea că răzbate o geană de regret.
Ceea ce îşi dorise, de când ştia că va veni vremea, era să aibă o familie. O familie cu înţeles real, chiar într-o anumită contradicţie cu familia în care crescuse. Căci familia mamei şi a tatălui era plină de incidente, de conflicte, datorate geloziei amândurora. O familie în care chiar şi violenţa asupra copiilori nu a lipsit. Întâmplări din viaţă care nu aveau explicaţie au venit la vârsta adolescenţei, şi care erau vizibile, căci fizionomia “scheletică” a luat brusc locul unui corp bine şlefuit. Apoi, după revenirea din această stare, de circa patru ani (perioadă în care nu era lângă familie) structura mentală şi principială a început să aibă unele manifestări. În primul rând era faptul că în acea perioadă a celor patru ani, perioadă adolescentină, la fiecare sfârşit de săptămână se simţea atrasă de mediul familiei, forţând chiar nota uneori, pentru a ajunge “în familie”. Uitarea a venit ca o stare firească, având de suferit şi activitatea şcolară. Pe acest fond o stare de teamă, de frică permanentă s-a instaurat, stare care, după 15 ani, era vizibilă pentru oricine. Un exemplu ar fi comportamentul infantil: dacă pe un drum, pe o uliţă trecea un autovehicul, se aşeza efectiv cu spatele la gard.
În ceea ce privea viaţa de familie, principiul intrase într-o diluţie continuă, pe fondul unor „încercări” de foarte scurtă durată, terminate rapid şi ciudat (cu excepţia primei relaţii, relaţie neagreată de mamă, tatăl fiind doar cel care impunea ideile „comune”, prin impunerea autorităţii). La această diluţie mama a contribuit din plin, la nivel verbal, făcând tot timpul referiri de genul „ce-ţi trebuie ţie să te măriţi?”. Din tot ce era principiu, la un moment dat nu a rămas decât ideea de a avea un copil cu cineva care să nu fie oricine. Dar şi pentru că avea această idee, mama ei şi-a manifestat despreţul şi împotrivirea.
Are sau nu are legătura destinul fiicei cu destinul mamei, are legătura povestea vieţii fiicei cu dorinţa mamei? De cele mai multe ori răspunsul se leagă de planul realului, găsindu-se uşor răspuns la a doua întrebare. La prima, cei mai mulţi vor spune că nu. Şi spun şi eu că, în mod normal nu... Doar că...
Fiecare îşi are destinul său. Fiecare, separat însă şi împreună. În termeni noi, de împrumut, cu totul greu de înţeles şi neînţeleşi chiar de cei care îi folosesc, se va invoca mult pomenita karmă. Se poate lua, în anumite limite, şi karma în discuţie, dar karma nu dă totuşi toate răspunsurile pentru o realitate confuză.
Doar cunoscând amănunte ale trecutului vieţii mamei şi ale fiicei, se pot identifica motivaţiile îndemnurilor mamei. Pe scurt era foarte simplu: mama nu-şi dorise viaţa de familie spre care brusc a cotit, întrerupând o viaţă liberă şi întrucâtva libertină. Ceea ce a părăsit a fost ceea ce ea considera ca fiind cu adevărat viaţă: singură, sub imperiul plăcerilor şi al lipsei de obligaţii. Şi, referire făcând doar la obligaţii, de câte ori a avut ocazia să facă un transfer de obligaţii, n-a avut scrupule, chiar dacă sacrificată fusese chiar fiica ei. Şi nu doar o singură dată...
Doar că planul real nu poate fi făptuit cu una cu două. Ca să poţi obţine o docilitate extremă a unui tânăr, fără a fi utilizată forţa fizică ori cea psihică, e foarte greu. Atunci, în minţile murdare, dedate la practici nicidecum pe faţă, nicidecum legate de credinţa afişată şi de lacrimile repede curgătoare, pe calea subtiluilui, a magiei, vrăjitoriei în sens firesc, acceptat pe de-a-ntregul, te poţi ridica la rang de Dumnezeu pentru cei din jurul tău. Cum se face asta nici nu ştiu, nici m-aş spune de aş şti. Căci mai important este să desfaci o asemenea „lucrătură“ ce afectează viaţa multor generaţii ce urmează, decât a înţelege nebunia şi neomenia cuiva.
Într-o simplitate extremă, având în vedere apropierea fizică... lucrarea a dat rezultate. Convulsiile fizicului adolescentin era doar semnalul de alarmă pe care cine ştia, putea să îl identificie. O coroborare a mai multor informaţii despre cea care era mama (comportamentul social, comportamentul celor din anturaj faţă de ea, prezenţa sa mereu continuă lângă cel care îi era “partener” etc) ar fi dat multe de înţeles, însă cui, dacă şi aceştia, vedeau lucrurile diferit în prezenţa ei, faţă de cum le vedeau în lipsa ei?
Ceea ce s-a vrut s-a reuşit. Toată familia a îngenuncheat la picioarele noului Dumnezeu. De n-a vrut careva, şanse nu a avut: totul a mers pe dos, un atac cerebral, o plecare într-o ţară foarte îndepărtată... Mă repet, reamintind, cazul îmi este foarte bine cunoscut... Tradiţia îngenuncherii partenerului, a celui ce devenise soţ, nu era nicidecum nouă. La rândul ei mama venea pe acest fundament. Nu ştiu cum era cel anterior ca vârstă, dar pe care l-am cunoscut eu, în condiţii normale, nu era deloc dispus să cedeze absolut totul. Scenele violente ale tinereţii, dovedesc asta, însă altceva dovedeşte faptul că după căsătorie, deşi la distanţă foarte mică fiind, pe cea care lui îi era mamă, nu a mai vizitat-o. Cumva să fie o întâmplare?
Totul era făcut să graviteze în jurul unei case, unui loc de casă. Este tradiţia de necontestat a celor care lucrează “necurat”, “cu necuratul” cum se spune în limbajul mistico-religios. Acolo sunt toate în aşa fel aranjate încât să nu se poată sparge un aranjament făcut să fie pe totdeauna. Acel loc trebuie păzit de cei care ar avea curajul de a şti mai multe şi a se împotrivi ordinii prestabilite. Pentru că acolo s-a lucrat de ani şi ani. Pentru că acolo este, pentru “măsluitoarea de destine” altarul său şi “mormântul” victimelor ce, cât sunt, ca oameni, vii, pot fi “dezgropate” şi ar ieşi mare dandana.
Fiica a primit ca şi zestre, de la mamă, şi partea de destin a mamei. Se numeşte suflet adăugat. Pentru că tot ceea ce însemna până la un punct comportament normal, firesc, în concordanţă cu vârsta, devenea apoi altceva. Ceva ce nu semăna cu ceea ce fusese. Era rău, dar în tot răul exista şi un bine... Se crease nişa prin care vinovatul să-şi primească răsplata. Dedicată mamei până dincolo de limitele fireşti, fiind şi dincolo de cele propăvăduite de religia prin care se numea “cu adevărat credincioasă”, a avut momentul de curaj, de regăsire a puterii regăsirii minimei realizări şi împliniri a destinului. Doar că... “ai grijă ce-ţi doreşti” era zicala uitată. Şi-a dorit un copil al cărui tată să nu fie un prost. Atât i s-a dat. Dorinţa i s-a îndeplinit! Ceea ce ea, fiica devenită mamă nu realizează (cred, încă) este faptul că blestemul ce cade pe neamul vrăjitoarelor, nu se lasă aşteptat. N-a mers de multe ori urciorul la apă, iar vorba populară spune ca dacă de două ori se întâmplă într-un fel, a treia oară sigur se întâmplă altfel. Şi altfel a fost cu al treilea bărbat (în ordinea vârstei) care n-a putut fi ţinut de sot fiicei, cu toate “boroscodelile” din miez de noapte de vineri ale mamei. Breşa făcută de cei care nu acceptă jocul la nesfârşit. Cineva, venit din anonimat, care nu s-a mai putut să fie legat la ochi, legat de mâini ori de picioare.
Cum se lucra? Se lucra permanent, folosindu-se aşa-zisul descântec ce nu face rău: stingerea cărbunilor în apă pentru deochi... Ritualul constă în “stingerea cărbunilor sau chibriturilor”. Astfel într-un vas cu apă neîncepută se aruncă 3, 6 sau 9 carbuni/chibrituri aprinse, şi se rostesc diferite incantaţii sau rugăciuni, pentru deochi “Tatăl nostru”, apoi se bea de trei ori din acea apă. Jocul gândurilor şi al minţii a pervertit totul. Cu puterea gândului se poate face bine, cu puterea gândului se poate face rău. Incantaţii sau chiar gândurile, spuse chiar la nivel mental, în timpul stingerii cărbunilor, face ca acea energie, dependentă de cel care pregăteşte apa cu cărbuni stinşi, să ajungă cuibărită pe cel “tratat”. Dureri simple are omul de multe ori în viaţă... Cele trei înghiţituri le va lua chiar şi pe ideea “e apă nu-mi poate face rău”... Durerea se calmează dar, pe de altă parte în minte intră exact ceea ce vrea, acum trebuie să-i spunem, atacatorul. La fel de bine, în locul apei poate fi mâncarea. Câţi n-au păţit-o, simţindu-se rău, deşi din toate punctele de vedere mâncarea era fără probleme? Dar s-a întrebat cineva ce stare avea cel care a preparat mâncarea?
De prisos e să spun că aceasta este doar partea continuă a „lucrării începute de foarte mult timp, pentru obţinerea supremaţiei şi a dominaţiei, a statutului de „Dumnezeu” în familie, a impunerii propriei concepţii şi a liniştirii celui care nu era „în rândul lumii”, aşa cum se dorea. Şi nu vârsta a fost cea care a domolit „spiritele” ci s-a obţinut domolirea prin schimbul, prin plata făgăuită, unor forţe ce nu se opresc niciodată din a cere şi a vrea mai mult.
Pe locul acela, locul de casă, casa, focul a pus semnul ce trebuia să fie ştiut. Focul arde doar acolo unde trebuie să ardă, acolo unde nici apa, nici gerul, nu e de ajuns spre a spăla răul. Se ştie că focul vine acolo unde sunt păcate, iar atunci când se apropie de oameni, acolo răul este cuibărit. Focul poate fi trimis, dar atunci nu sunt puşi în pericol oamenii. Iar când pericolul se apropie de copii, când mor copii în foc, părinţii poartă toată vina răului. Iar aici semnele focului au fost mai mult decât evidente: un copil putea pieri în foc, un altul a fost pe deplin afectat, pierzând tot ceea ce avea... Efectele focului fac parte din ceea ce rezultă din faptele de magie, este parte din blestemul vrăjitoarelor... Iar dacă se ţine cont că focul a mai atins încă odată, se înţelege că “jocul cu focul sufletului” nu a luat sfârşit.
Dar blestemul propriu-zis a început să intre în linie dreată odată cu naşterea următoarei generaţii pe care, o bunică “grijulie” o doreşte a continua. Firul însă s-a rupt. Şi s-a rupt şi prin lipsa uneia dintre condiţii. S-a mers la extrem, alungând tatăl copilului, de fapt doar o prelungire a agoniei.
Prelungire, da, căci urmează, şi voi enumera, fără să pun o ordine cronologică: decăderea psihică şi morală a mamei copilului, părăsirea mamei de către copil şi “întoarcerea armelor” împotiva celor care au uneltit împotriva sa, până la urmă, moartea tatălui mamei tot prin atac cerebral[1], arderea şi pustiirea locului în care este casa familiei, risipirea tuturor urmaşilor. Momente grele va avea de îndurat acel copil, dar “în Ceruri” va primi răsplata de a se curăţi de blestemul pe care, generaţii la rând, familia, pe linie feminină, şi l-a atras. Atacul împotriva oricui duce la pierea urâtă, în suferinţă şi “bătaie de joc din partea vieţii” a făptuitorului. Atacul împotriva membrilor propriei familii, are efectele distrugătoare duble: efectele atacului şi efectele bumerangului, ale blestemului căpătat ca răsplată a faptelor. Cazul este mai complex, şi datorită celui alungat, cel care “a privit dincolo de aparenţe” şi a identificat ceea ce nu se voia niciodată văzut. Dar “acvila nu prinde muşte”, ci doar ceea ce este suficient de mare pentru a demostra maiestuozitatea ei... În acea familie totul mergea spre absurd... Cineva trebuia să vină să rupă zăgazul...


[1] Atacul cerebral este forma de moarte cea mai întâlnită în cazul bărbaţilor „atacaţi” PSI, de către soţii. Majoritatea acestor atacuri se fac cu menstruaţie (vezi această referire în Moliftele Sfântului Vasile cel Mare), dar nu numai în acest fel.
-va continua în Blestemul vrăjitoarelor [4]-

11 nov. 2012

Pe marginea prăpastiei

Adevăr vă spun că mai avem puţin! Mai este ultima sforţare, ultimul hei-rup! Lumea aceasta este din ce în ce mai greu de înţeles, comportamentul oamenilor este din ce în ce mai absurd, absurditatea lumii este din ce în ce mai mare. Pe acolo unde nu îţi vine să crezi apar aspiratoarele de lumină, reptile veritabile, rămăşiţe a ceea ce a venit şi a nu s-a vrut plecat fără să-şi lase semne prin victime directe şi colaterale.
Nu sunt eu ceea ce unii ar vrea să fiu, dar nu sunt eu nici ceea ce alţii ar vrea să fiu. Dar sunt unul din cei care vin să vă spună despre paşii timpurilor viitoare: să nu fie bărbat, femeie sau biserică, ori altcineva care să vă spună, că sunteţi mai puţini în ceva, decât Dumnezeu. Iar recompensa mea este posibilitatea de a face mai uşor, pentru alţii, drumul.
Să nu vă temeţi de nebunia vieţii căci este iluzorie. Tot ce e în jur, pornind de la suferinţă şi mergând până la fericirea supremă, totul este controlat în parametri bine coordonaţi. Nu există secrete, nu mai există secrete de acum. Cei care acum străbat timpul de aşa-zisă fericire ar trebui să stea să se întrebe dacă în ceea ce cred este peren sau efemer. Pe cei care îşi caută desfătări şi plăceri în goana căutătoare de victime, ar trebui acum, mai mult ca niciodată, să se întrebe dacă ceea ce fură le este necesar sau îşi agonisesc ceea ce le va fi motiv de cădere explozivă. Şi mai sunt şi cei care tot fug şi fug spre lauda deşartă...
Deschideţi-vă mintea şi sufletele şi credeţi în voi, voi cei ce prin suferinţă şi îndurare trebuie să vă reveniţi pe drumul către zilele mâinelui continuu. Suferiţi plătind greşelile cele ce, prin zilele anilor trecuţi nu aţi ştiut să le depăşiţi. Mărturisiţi-vă şi iubiţi neîncetat şi imediat, acceptaţi orice provocare a sufletului, faceţi-vă obicei să echilibraţi şi să vă eliminaţi frica şi să iubiţi mai ales ceea ce pare că nu înţelegeţi! Căci toate v-au fost aduse în viaţă ca să vă întoarceţi la forma ce v-aţi dorit-o, v-aţi ales-o spre a fi voi acceptaţii şi aleşii  lumii viitoare. Dacă încă nu înţelegeţi, nu vă mai înfierbântaţi, este doar un semn că multele fapte mai puţin bune nu s-au dizolvat în lumina care v-a înconjurat şi pe care o resimţiţi în voi şi pe lângă voi. Lăsaţi-vă vouă nu prin gândurile omului în care sunteţi, şi mult timp de acum încolo veţi fi, ci prin trăiri şi fapte. Lăsaţi-vă vouă şi nu alungaţi pe cei care, asemenea vouă fiind, alături şi pentru voi, cu voi împreună, în felul lor de a fi, au primit să sufere şi să se bucure cu voi şi pentru voi, până se vor împlini toate câte voi vi le-aţi ales să le faceţi. Vă e poate mai drag cântul mieros al celor ce se vor încălziţi la sân, vă este poate prea multă teamă de a nu veni unii sau alţii şi a vă judeca, dar, lăsându-vă vouă, pentru un timp, de nu vă ştiţi a fi, încă, Lumină celor trimişi vouă, până când vă veţi putea lăsa a fi una cu toată lumea în care veţi merge.
V-au fost trezire suferinţele pe care le-aţi îndurat? Veţi aceepta adevărul că n-a fost decât trezirea de dinaintea altei adormiri?
Acum semnele sunt clare, foarte clare că este timpul de a intra în marea Lumină! Sper să vedeţi şi voi cât de curând Lumina pe care o văd eu astăzi! Ea este în fiecare din voi, de la primul până la ultimul, de la cel mai bun şi până la cel mai puţin bun şi aşteaptă şansa pe care trebuie să i-o daţi să poată izbucni. Dacă din cele ce v-au fost fapte şi acum le refuzaţi, v-aţi gândit că doar dacă le veţi face, de data asta în armonie cu noua situaţie, este tocmai bine, pentru că altă modalitate de a rupe urzelile răului nu există? Nu vă mai răstălmăciţi menirea prin gândul că aşa e rău pentru că aţi vrut să fie bine şi a ieşit cândva rău. Aţi greşit atunci acceptând ceea ce nu trebuia, acum să greşiti neacceptând ceea ce trebuie? Readuceţi-vă trăirile în armonie cu matricea iniţială, nu perpetuaţi în a vă lenevi pe o stare ce chiar dacă nu e tocmai rea, este mai jos decât ceea ce aveţi nevoie. Nu mai staţi cu nimic ancoraţi de trecut căci dacă acolo e o ancoră sau o legătură grea şi foarte grea, ceea ce vă ridică voi chiar credeţi că nu vă va produce mai mare suferinţă? Un titlu, un nume, o poziţiei ierarhică, nu vă mai aduce neapărat ceva bun. Poate că e mai repede încărcat de toate urmele greşelilor trecutului şi voi, din necunoaştere, din neacceptare, din preconcepţii, din frică sau din lene, vă atrageţi mereu aceleaşi trăiri care vă sfâşie pe dinăuntrul vostru, oprindu-vă în drumul spre cunoaştere spre drumul acela în care nu vă veţi mai plânge că nu vedeţi. Cum să scăpaţi de sărăcie dacă trăirea  ce o aveţi acum e încărcată de greşelile care v-au dus la sărăcie? Cum să scăpaţi de imaginea că sunteţi omul ce nu a făcut bine dacă purtaţi trăirea timpurilor în care nu aţi făcut sau s-a considerat că nu aţi făcut bine? Dacă vă pare rău, dacă vi se pare că nu este bine, dacă vi se pare că vi se strică ceva din ceea ce sunteţi sau că puteţi să supăraţi pe cineva, nu vreţi să acceptaţi cu seninătate că acestea nu sunt decât ataşamente pe care le daţi o importanţă mare prin gândurile fiinţei trup şi nu a fiinţei suflet?
Când cineva face un pas în evoluţia trăirilor, face loc pentru cei care vin în urma lui. Spuneţi Da vieţii, şi asta vă va ridica în trăiri. Rezonanţa sa astfel se extinde asupra tuturor părţilor lumii. Cei care acum reexperimentează viaţa în doi, e timpul să înţeleagă acest reexperiment pentru trebuinţa învăţarii lecţiei că se pot crea minuni împreună. Pentru că Inteligenţei Divine îi place să apropie entităţi care pot şi vor să creeze minuni şi să se joace cu aceste energii într-un curent abundent.
Şi nu vă mai speriaţi că, acum, când lumea stă pe o muchie de pe marginea prăpastiei, că, cei care se vor salvaţi doar pe sine, îşi arată adevărata faţă. Din şase-şapte veţi găsi doar unul care nu-l va interesa doar salvarea proprie. De v-aţi avut alături neprieteni ce se gudurau pe lângă voi ridicând prietenia în slăvi, acum veţi înţelege că prietenia lor a ţinut doar atât cât v-au putut ţine acolo unde sunt ei, când aţi pus la bătaie lumina voastră de care ei aveau nevoie. Fiecare pasăre pe limba ei piere! Dacă ar fi uşor să fii om, toată lumea asta ar alege. Şansa lor de a fi oameni şi-au spulberat-o singuri, nu vă mai lăsaţi ucişi de dorinţa lor de a fi slugarnicii lor ridicători în slăvi.
Vi-i dat să treceţi dinspre suferinţă înspre împlinire. În puterea voastră stă s-o faceţi cât mai repede. Misiunile voastre trebuie să se împlineacă. Aceia care spre a împlini această misiune a voastră au răspuns prezent la cererea Divinităţii de a vă fi de ajutor au nevoie doar de a vă dori şi a exprima dorinţa voastră de împlinire necondiţionată şi nejertfită pe altarele realităţii lumii de acum, pentru a vă arăta, mai mult decât până acum, că totul vă este posibil. La un loc cu ei, câţi vor fi, unul sau mai mulţi, veţi urca pe crestele cele pline de Lumină.
Despre fiecare dintre voi nu pot eu aici, acum să spun. Dar asta nu înseamnă că nu ar fi posibil să vă spun. De mă veţi întreba răspunsuri veţi afla, bucurătoare sau supărătoare, după cum vor fi să fie sau după cum voi, cei în suferinţă, sunteţi acum.
N-am să mă apuc să schimb lumea, nici eu, nici ceilalţi ca mine. Nici voi să nu o faceţi! Cu cei ce nu vor să se schimbe fiţi buni spunând ambiţiilor lor un “Ei, şi?” care să îi facă şi pe ei să se întrebe de ce sunteţi altfel. Doar aşa se vor trezi cei care mai pot să o facă. Timp e prea puţin ca ei să mai poată fi schimbaţi de noi, de voi, sau împreună. Timp nu mai este decât pentru ca voi să nu mai existe, voi să se contopească în unicul şi nepieritorul noi. Căci pe cei ce cred că de pe muchia marginii prăpastiei se pot salva doar pe ei, nu-i poate salva decât căderea în prăpastie!

10 nov. 2012

Azi totul se cumpără...

Sub ochii noştri se dezvoltă clar, cert, fără dubii o filozofie şi o concepţie nouă. E nouă prin faptul că totul se reduce, fără remuşcări, la un simplu calcul matematic: investiţie şi profit.
E o lege foarte bună când e vorba de comerţ, nimeni nu o poate contesta, doar limitele i se pot pune în discuţie. Când am realizat că această nouă concepţie domină, fiind cea mai întâlnită la parcă toată lumea, am rostit atât de tare de cred că s-a auzit în Ceruri: ”Am trăit să o vad şi pe asta! Asta mai lipsea!”...
E o lege bună pentru comerţ dar viaţa în sine ar trebui plasată în această sferă ambiguă? Dar cum vremurile sunt tulburi şi lumea se schimbă pe zi ce trece, omul nu mai face distincţii, confundând de multe ori căminul propriu, casa proprie, cu locul de munca, s-a ajuns ca acestă nouă lege să fie prezentă pretutindeni. “Nimic nu se primeşte, nimic nu se dă, ci totul se cumpara”, răsuna de cele mai multe ori în capul oricărui om… “totul e pe bani”! Chiar dacă e bine ştiut că banul este cel făcut de om şi nici un om nu este făcut de ban, totul la asta se rezumă. Omul, în loc să ia măsuri în revenirea pe calea normalităţii, a adoptat întru totul această concepţie, cu rol de lege, tot mai mult, şi mai mult, în viaţa sa.
Dacă până la invenţia banului comerţul se făcea sub aprenta trocului, schimb pe schimb, odată cu invenţia banului, omul a fost prins în capcana întinsă de pofta de bani, de mai mulţi bani. Câti în ziua de astăzi sunt auziţi spunând că-şi au viaţa în făgaşul normal, că au tot ce le este necesar vieţii, că nu duc lipsă de nimic, că sunt multumiţi de ceea ce au făcut, de ceea ce sunt şi de ceea ce fac? Să recunoaştem, sunt mult prea puţini pentru a fi găsiţi. Toată lumea se plânge că banii sunt puţini şi că viaţa e grea.
Niciodata viata nu a fost aşa cum omul a visat-o. Niciodată nu a fost, şi nici nu va fi, căci daca ar fi atunci nu ar mai avea culoare şi omul nu ar mai şti cu adevărat să se bucure pentru micile bucurii ale vieţii. Ar fi prea mare monotonia zilnică.
Odată cu invenţia sa, banul a adus omului un nou viciu şi o nouă dependenţă. Însă fenomenul acesta se pare că este din ce în ce mai predominant şi a atins cote inimaginabil de mari. Mai nou şi în dragoste a prins rădăcini şi a pervertit-o în aşa fel încât dragostea autentică, ceea în care cealaltă persoană e cea importantă, aporape că s-a pierdut. E greu să se mai găsească persoane care să iubească dezinteresat şi care cred în puterea dragostei, putere care poate schimba o persoană persoană. E greu să se mai găsească acele persoane dispuse să se sacrifice pentru binele celuilalt. E greu să se mai găsească persoane care să investească fără a avea gândul la garanţia profitului. E greu să se gasească persoane care să Iubească. Şi, cu tristeţe, cu durere, a venit vremea să spunem că şi iubirea se cumpără –  văzând ce se petrece în jur. Şi dragostea are un preţ. Cu toate că mie îmi vine foarte greu să spun asta, căci o sămânţă de îndoiala totuşi mai am în mine, dar se pare că asta e realitatea.
Cu mai mult de zece ani în urmă, o bună prietenă din altă ţară ne spunea o povestioară. Mi-am amintit-o şi de la ea a pornit ideea să şi scriu despre această realitate actuală a lumii... “Într-o zi cineva se duce la un magazine de seminte, voind să-şi aibă în casă o anumită floare. Intrând în magazin, a fost întâmpinat cu mare căldura de angajaţi care i-au prezentat felurite soiuri rare pe care ei le aveau la vânzare. Nici una nu era cea pe care o căuta. Dar, pe unul din rafurile magazinului, vede un vas plin cu pământ. De curiozitate întreabă personalul magazinului ce e în acel vas. Primeste un raspuns ciudat: Acest vas este plin cu pământ gol deoarece în el, cel care cumpăra acel vas, sădeşte sămânţa iubiri care, în funcţie de câtă atenţie şi grijă primeşte, încolţeşte, înfloreşte şi face seminţe. Se întristează la acest răspuns, fiindcă el căuta dragostea deja înflorită, frumos aranjată şi pregătită. El dorea să găsescă dragostea pe care vroia să o cumpere cu bani.”
Tâlcul este simplu: Noi suntem pământul în care sădim dragostea. În funcţie de câtă dragoste oferim celorlalţi, floarea care va creşte şi va înflori, va fi frumoasă, mare sau nicidecum. Omul de multe ori aşteaptă să primească dragoste fără ca să facă sacrifici şi să îndure aşteptarea. Banii nu pot cumpăra sentimente, mulţumire sufletească– e o lege . Banii pot cumpăra doar admiraţie şi dorinţa de a nu duce grija zilei de mâine , banii pot cumpăra şi constrânge, dar nu pot aduce fericirea adevărată. Azi iată ca dragostea se cumpără şi se vinde. Însa acea dragoste este una sterilă.
E adevărat că bani din totdeauna au fost un criteriu de alegere şi de departajare, dar mulţumirea sufletească nu se poate cumpăra cu bani. Lucrurile cu adevărat meritorii sufleteşte se dobândesc altfel. Creşterea reprezintă timpul iar omul reprezintă obiectul ficţional de şlefuire. Cum poate un om să îşi arate sinceritatea şi adevărata sa faţă dacă nu în momentele grele, când toată lumea pleaca. E greu de evaluat aceste momente dar nu imposibil. Mereu este loc de mai rău dar aceste moment sunt cele care şlefuiesc cel mai bine caracterul omenesc şi imlicit inima sa, făcând-o sinceră şi senină. Un lucru nobil, foarte rar, este acela de a fi lângă un om atunci când îi este foarte greu şi este criticat, este lovit de toţi. Nimeni nu este obligat să o facă, poate găsi vinovăţie tocmai celui lovit, dar dacă o face devine un om nobil. Dragostea , căci despre asta vorbesc aici, a ajuns să fie atât de mult distanţată de adevărata ei identitate, încât mai spun o dată, accetuând, este rară dragostea autentică.
Cine se lasă atras de dragostea pe bani acela îşi aprinde singur paiele remuşcărillor eterne. Aşa cum banii se devalorizează, tot aşa dragostea îşi arată adevăratul ei preţ. De cele mai multe ori omul rămâne dezamăgit de dragostea sincera ce este pregătit să o dea cuiva, deoarece acel cineva refuză să o primească şi să o sadeasca alături de căldura dragostei sale. Această dezamăgie nu trebuie decât să-l facă şi mai puternic, şi mai pregătit să ofere atenţie celorlalţi. Acea dragoste cumpărată, de fapt nu se cheamă dragoste, ci vicu, dorinţa de a avea un nume, de a poseda ceva, de a avea putere şi de a fi privit în alt mod decât a fost până în momentul achiziţiei. Se prea poate, ca nefiind atent la ceea ce îşi doreşte, omul să vrea ceva ce este, de fapt altceva. Ceva ce poate printr-o comparaţie se înţelege mai bine: dragostea e ca un umeraş. Pe el încap doar două lucruri diferite: sacoul şi pantalonii, lucruri ce se completează una pe cealaltă şi care una fără cealaltă nu au valoare autentică, una fără cealaltă reprezintă jumătate de măsură, o pervertire.
Dragostea se poate până la urmă cumpăra cu bani?
Voi ce dragoste sunteţi dispuşi să daţi şi să primiţi?
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...