26 mai 2013

Dimensiunea existenţei, timpul [3]

Denumirea lunilor
Romanii au dat numele lui Iuliu Cezar şi Augustus unor luni astfel: au rebotezat luna a cincea – Quintilis (luna martie fiind prima lună a anului) – Iulius (iulie) în 44 î.Hr. şi luna a şasea – Sextilis – Augustus în anul al 8-lea al erei noastre. Şi alte luni au fost rebotezate de diferiţi împăraţi, dar noile nume nu au supravieţuit morţii iniţiatorilor schimbării. Caligula a redenumit a şaptea lună–September–Germanicus; Nero a redenumit Aprilis–aprilie–Neroneus, Maius–mai–numele de Claudius şi Iunius–iunie–Germanicus; Domiţian a redenumit September Germanicus şi luna a opta – October–Domitianus. September a fost redenumit Antoninus şi Tacitus. November – a noua lună – a fost redenumită Faustina şi Romanus. Commodus a fost unic prin redenunirea tuturor lunilor după propriile lui nume: Amazonius, Invictus, Felix, Pius, Lucius, Aelius, Aurelius, Commodus, Augustus, Herculeus, Romanus şi Exsuperatorius.
Mai mult timp decât nume efemerele date de împăraţii romani au rezistat numele introduse de Charlemagne. El a redenumit toate lunile de-numirile agricole în vechea limbă germană. Aceste nume au fost folosite până în secolul al XV-lea şi, cu unele modificări, până în secolul al XVIII-lea, astfel: Wintarmanoth (luna de iarnă–ianuarie), Hornung (bastard–februarie), Lentzinmanoth (luna împrumutată-martie), Ostarmanoth (luna Paştelui–aprilie), Winnemanoth (luna păşunatului–mai), Brachmanoth (luna aratului–iunie), Heuvimanoth (luna fânului–iulie), Aranmanoth (luna recoltei-august), Witumanoth (luna lemnului–septembrie), Windumemanoth (luna culesului viei), Herbistmanoth (luna ierbii-noiembrie) şi Heilagmanoth (luna sfântă–decembrie).

Numărul de zile al lunilor
Conform învăţatului din secolul al XIII-lea Sacrobosco, schema originală a lunilor calendarului iulian era una foarte regulată, cu luni alternative scurte şi lungi. Astfel, din ianuarie până în decembrie, numărul de zile ale lunilor era, pentru calendarul roman republican, următoarea: 30, 29, 30, 29, 30, 29, 30, 29, 30, 29, 30, şi 29, totalizând 354 zile.
El credea că Iuliu Cezar a adăugat o zi fiecărei luni, cu excepţia lunii fe-bruarie, în tottal de 11 zile în plus, anul ajungând astfel la 365 de zile. O zi suplimentrară putea să fie adăugată la februarie în anii bisecţi: 31, 29 (30), 31, 30, 31, 30, 31, 30, 31, 30, 31, şi 30.
El considera că Augustus a schimbat schema astfel: 31, 28 (29), 31, 30, 31, 30, 31, 31, 30, 31, 30, şi 31, dându-ne astfel modul neregulat al numărului de zile ale lunilor pe care îl avem şi în zilele noastre. Motivul ar fi fost dorinţa ca lungimea lui Augustus să nu fie mai mică (şi inferioară ca importanţă) lui Iulius.
Deşi această teorie este răspândită şi în prezent, este aproape sigur că Sacrobosco a greşit. O pictură murală, care înfăţişează un calendar roman republican, s-a păstrat până în zilele noastre, ceea ce confirmă faptul că lunile aveau o lungime neregulată încă mai înainte ca Iuliu Cezar să reformeze calendarul astfel: 29, 28, 31, 29, 31, 29, 31, 29, 29, 31, 29, şi 29.
De asemenea, un lucru care nu s-a schimbat la trecerea de la calendarul roman la cel iulian au fost datele Nonelor şi Idelor. În particular, Idele erau pe 15 (sau pe 13) ale lunilor martie, mai, iulie şi octombrie. Acest lucru sugerează că lunile menţionate mai sus au avut tot timpul 31 de zile în calendarul iulian. În sfârşit, teoria lui Sacrobosco este contrazisă de lungimea de 31 de zile a lunii Sextilis dată de papirusul egiptean din anul 24 î.Hr.

Numerotarea anilor
Metoda cea mai folosită de romani pentru identificarea anilor în scopul numerotării eră să-i numească după cei doi consuli care îşi inaugurau consulatul în acel an. Din 153 a. Chr., ei îşi începeau mandatul pe 1 ianuarie, iar Iuliu Cezar nu a schimbat acest obicei. Anul acela era un an eponim (botezat cu numele unui magistrat). Anii romani au fost astfel numiţi până la mandatul ultimului consul numit în 541. Romanii numărau mai rar anii de la fondarea fondarea oraşului Roma, ab urbe condita (AUC). Această metodă era folosită de istoricii romani pentru determinarea numărului de ani dintre două evenimente, nu pentru numirea datei calendaristice. Mai mult decât atât, istoricii foloseau date diferite pentru fondarea Romei. Fasti Capitolini, o inscripţie care conţine o listă a consulilor, publicată de Augustus, folosea ca dată a fondării 752 a. Chr.. Data folosită de Varro, 753 a.Chr., a fost adoptată de istoricii moderni. Editorii renascentişti adăugau data fondării Romei manuscriptelor pe care le publicau, dând falsa impresie că romanii îşi numerotau anii. Este de amintit că anul de fondare varronian nu a început pe 1 ianuarie, ci în Ziua Întemeietorului – 21 aprilie. Acest lucru împiedica biserica romana timpurie să sărbătorească Paştele după 21 aprilie, deoarece sărbătorile de Ziua Întemeietorului erau în dezacord cu sobrietatea Postului Mare.
Pe lângă anii consulari, romanii mai foloseau uneori şi anii de domnie ai unui împărat. Anno Diocletiani, numiţi astfel după Diocleţian, au fost folosiţi de creştinii din Alexandria pentru a-şi numerota Paştile de-a lungul secolului al IV-lea şi al V-lea. În 537, Iustinian a hotărât ca, din acel moment înainte, data trebuie să includă numele împăratului, indicţiunea şi numele consulului. Indicţiunea a făcut ca anul Bizantin să înceapă pe 1 septembrie. În anul 525, Dionisie cel Mic a propus sistemul anno Domini, care s-a răspândit treptat în Europa Occidentală creştină, după ce sistemul a fost adoptat de călugărul Beda Venerabilul. Anii au început să fie numerotaţi de la anul presupus al naşterii lui Isus, de 25 martie –Buna-vestirea, pentru ca în curând această dată să fie schimbată pe 25 decembrie– Crăciunul, înapoi de Bunavestire în Anglia, pentru ca în Franţa anii să fie număraţi începând cu ziua de Paşte.

De la calendarul iulian la calendarul gregorian
Calendarul iulian a fost folosit în Europa din timpurile Imperiului Roman până în anul 1582, când Papa Grigore al III-lea a promulgat calendarul gregorian, care a fost în scurtă vreme adoptat de majoritatea ţărilor catolice. Ţările protestante l-au adoptat ceva mai târziu, iar ţările din Europa Răsăriteană l-au adoptat mult mai târziu, unele la începutul secolului al XX-lea. Rusia a folosit calendarul iulian până după Revoluţia rusă, de aceea Revoluţia din Octombrie a izbucnit în noiembrie, conform calendarului gregorian.
Deşi ţările din Europa Răsăriteană au adoptat calendarul gregorian până în 1923, bisericile lor naţionale ortodoxe folosesc în continuare calendarul iulian. La un sinod de la Constantinopol din mai 1923, a fost propus un calendar iulian revizuit. Acest calendar este format dintr-o parte solară, care este şi va fi similară cu calendarul gregorian până în anul 2800 şi o parte lunară, cu ajutorul căreia se calculează astronomic Paştele la Ierusalim. Toate bisericile ortodoxe au refuzat partea lunară, continuând astfel sărbătorirea Paştelui conform calendarului iulian, (Biserica Ortodoxă Finlandeză foloseşte calendarul gregorian pentru sărbătorirea Paştelui). Partea solară a calendarului a fost acceptată numai de unele dintre bisericile ortodoxe, şi anume: Biserica Ortodoxă a Constantinopolului, Biserica Ortodoxă a Alexandriei, Biserica Ortodoxă a Antiohiei, Biserica Ortodoxă Greacă, Biserica Ortodoxă Cipriotă, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Poloneză şi Biserica Ortodoxă Bulgară (în 1963), acestea sărbătorind Crăciunul pe 25 decembrie calendarul gregorian, odată cu bisericile catolice, până în anul 2800. Biserica Ortodoxă a Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă Georgiană, Biserica Ortodoxă Ucrainiană şi calendariştii vechi greci au continuat să folosească calendarul iulian pentru datele fixe, de aceea ei sărbătoresc Crăciunul pe 25 decembrie calendarul iulian (7 ianuarie calendarul gregorian) până în anul 2100.

Calendarul gregorian
Calendarul gregorian este varianta de calendar cea mai răspândit folosită. O modificare a calendarului iulian a fost pentru prima oară propusă de doctorul napolitan Aloysius Lilius şi a fost decretată de Papa Grigore al XIII-lea (numele căruia l-a primit calendarul) pe 24 februarie 1582. Introducerea calendarului gregorian a fost necesară deoarece, în cazul calendarului iulian, anul mediu era ceva mai lung decât anul astronomic, făcând ca echinocţiul de primăvară să se mute uşor înapoi în anul calendaristic.
Motivul Bisericii Catolice pentru ajustarea calendarului era acela de a sărbători Paştele la data pe care o credeau ei că a fost stabilită la Primul Conciliu de la Niceea în anul 325. Deşi unul dintre canoanele conciliului impunea ca toate Bisericile creştine să sărbătorească Paştele în aceiaşi zi, în realitate aceasta nu s-a întâmplat. Biserica Alexandriei sărbătorea Paştele în sâmbăta după sau în a 14-a zi după luna plină care cădea după echinoţiul de primăvară, pe care l-au stabilit pe 21 martie. Însă Biserica Romei considera că echinocţiul cădea pe 25 martie şi folosea altă zi a de sărbătorire. Din secolul al X-lea, toate bisericile (cu excepţia a câteva de la graniţa Imperiului Bizantin), au adoptat Paştele alexandrin, care plasa încă echinocţiul pe 21 martie. Deşi călugărul britanic Beda Venerabilul notase deja schimbarea datei în 725, ea a continuat să se schimbe chiar în secolul al XVI-lea.
Mai mult, numărarea fazelor lunii care erau folosite ca să calculeze Paştele erau fixate pe calendarul iulian după un ciclu de 19 ani. Aceasta era o aproximaţie care dădea o eroare de o zi la 310 ani. Astfel, până în secolul al XVI-lea se acumulase o diferenţa de patru zile.
O rezolvare a problemei s-a găsit prin definirea unei reguli: anii divizibili prin 100 vor fi ani bisecţi numai dacă sunt divizibili şi prin 400. Astfel, în ultimul mileniu, anii 1600 şi 2000 au fost bisecţi, dar 1700, 1800 şi 1900 nu au fost. În acest mileniu, anii 2100, 2200, 2300 şi 2500 nu vor fi ani bisecţi, în timp ce anul 2400 va avea această calitate.
Când a început folosirea noului calendar, pentru a corecta eroarea acumulată în 13 secole care trecuseră de la Conciliul din Niceea, s-a trecut la ştergerea a 10 zile din calendarul solar. Ultima zi a calendarului iulian a fost 4 octombrie 1582 şi a fost urmată de prima zi a calendarului gregorian, 15 octombrie 1582. Totuşi, datele de "5 octombrie 1582" până la "14 octombrie 1582" (inclusiv) sunt încă valide în aproape toate ţările, deoarece cea mai mare parte a ţărilor catolice nu au adoptat noul calendar la data specificată în bula papală, ci doar câteva luni sau chiar câţiva ani mai târziu (ultima în 1587). Ziua Anului Nou fusese deja standardizată în toată Europa Occidentală pe 1 ianuarie încă de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, inclusiv în ţările care deve-niseră protestante între timp, precum erau Germania, Suedia şi Anglia. Totuşi, deşi în Anglia ziua de 1 ianuarie a fost numită ziua Anului Nou, schimbarea numărului anului s-a făcut pe 25 martie – Lady Day (Buna-vestire) până în 1752. (În Scoţia s-a adoptat ziua de 1 ianuarie ca zi a Anului Nou doar în 1600, în condiţiile în care s-a continuat folosirea calendarului iulian).
Uneori este necesar să se indice până şi faptul că anii au două denumiri diferite datorită schimbării zilei de început a anului. De exemplu: "10 februarie/21 februarie 1751/1752". Această confuzie apare datorită faptului că Biserica şi Statul au folosit de cele mai multe ori sisteme dife-rite de calendare.
Ciclul de 19 ani folosit pentru calendarul lunar a trebuit corectat cu 1 zi la fiecare 300 sau 400 de ani, (de 8 ori în 2500 de ani), împreună cu corecţiile necesare aplicate anilor care nu mai sunt bisecţi, (1700, 1800, 1900, 2100,etc). De fapt, în felul acesta s-a introdus o nouă metodă de calculare a zilei Paştelui.

Adoptarea calendarului de către statele necatolice
Foarte puţine ţări au adoptat noul calendar pe 15 octombrie 1582. A fost vorba de Italia, principatele catolice ale Sfântului Imperiu Roman, Polonia, Spania şi Portugalia. Ţările necatolice nu au fost de acord cu adoptarea reformei calendarului. Anglia, Scoţia, ca şi restul Imperiului Britanic (inclusiv coloniile care fac parte din ceea ce este acum SUA), nu au adoptat calendarul gregorian până în 1752, moment în care a fost nevoie de o corecţie de 11 zile, (2 septembrie 1752 a devenit 14 septembrie 1752). În Imperiul Britanic s-au dat legi speciale pentru ca nu cumva să existe neînţelegeri cu privire la data plăţilor anuale sau lunare stabilite conform calendarului iulian.
Danemarca, Norvegia şi zonele protestante ale Germaniei au adoptat noul calendar solar în 1700, datorită influenţei astronomului danez Ole Rømer, dar nu au adoptat şi schimbările făcute anului lunar. În loc de aceasta, ei au hotărât să calculeze ziua Paştelui folosind momentul echinocţiului şi fazele lunii conform Tabelelor Rudolphine ale lui Kepler din 1627. Ei au adoptat schimbarea făcută anului lunar doar în 1776.
În cazul Suediei, schimbarea la calendarul gregorian a fost un proces gradual. S-a început schimbarea în 1700, dar s-a decis să se facă ajustarea cu 11 zile prin excluderea unei zile din anii bisecţi (ziua de 29 februarie) din 1700 până în 1740. În acest timp, nu numai că în Suedia calendarul era în dezacord atât cu cel iulian cât şi cu cel gregorian pentru o perioadă de 40 de ani, dar diferenţa nu era fixă, ci se schimba la fiecare 4 ani. Pentru a face lucrurile şi mai complicate, sistemul nu a fost corect folosit, iar zilele care ar fi trebuit excluse din anii 1704 şi 1708 au rămas din motiv necunoscute în calendar. Regele Carol al XII-lea a recunoscut ineficienţa sistemului şi a hotărât abandonarea lui. Datorită complicaţiilor apărute, s-a hotărât revenirea la calendarul iulian şi introducerea unei zile suplimentare unice, 30 februarie, în anul 1712. Suedia a hotărât trecerea la calendarul gregorian în mod definitiv abia în anul 1753, când 17 februarie a devenit 1 martie.
În Rusia, calendarul gregorian a fost acceptat după Revoluţia din Octombrie printr-un decret al Sovietului Comisarilor Poporului din 24 ianuarie 1918, care făcea ca ziua de 31 ianuarie să fie urmată de 14 februarie 1918.
În România, calendarul a fost introdus în 1919.
În Grecia, acest calendar a fost adoptat în 1924.
Această măsură nu a fost adoptată şi de bisericile ortodoxe răsăritene. În loc de aceasta, în mai 1923, a fost propus un calendar iulian revizuit care tăia 13 zile ale acelui an şi adopta o nouă regulă pentru anii bisecţi care făcea ca să nu fie nici o diferenţă între cele două calendare până în anul 2800. Bisericile ortodoxe din Grecia, Bulgaria, România, Polonia şi altele din zona est-mediteraniană (Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Cipru) au adoptat calendarul iulian revizuit. Aceste biserici, care folosesc noul calendar, vor sărbători Crăciunul împreună cu bisericile occidentale pe data de 25 decembrie a calendarului gregorian până în anul 2800. Bisericile ortodoxe din Rusia, Serbia, Ierusalim şi câţiva episcopi din Grecia nu au acceptat calendarul iulian revizuit şi vor continua să sărbătorească Naşterea lui Cristos pe data de 25 decembrie a calendarului iulian – 7 ianuarie în calendarul gregorian, până în anul 2100. Toate celelalte biserici răsăritene, care nu sunt ortodoxe, (bisericile coptă, etiopiană, nestoriană, siriacă şi armenească), vor continua să folosescă propriile lor calendare. Toate bisericile răsăritene continuă să sărbătorească Paştele iulian, cu excepţia Biserica ortodoxă finlandeză care a adoptat paştele gregorian.
Republica China a adoptat în mod formal calendarul gregorian la proclamarea sa din 1 ianuarie 1912 dar, în curând, ţara s-a prăbuşit într-o epocă a dictaturilor militare, fiecare dictator folosind alt calendar. Unificarea Chinei sub autoritatea Kuomintang din octombrie 1928 a făcut ca, efectiv, prima zi a anului 1929 să fie 1 ianuarie a calendarului gregorian. Totuşi, în Republica China a fost menţinută numerotarea tradiţională a lunilor şi un Sistem al Erelor modificat, hotărând că primul an al Republicii Chineze a fost 1912. Acest sistem mai este folosit în Taiwan, unde s-a refugiat guvernul naţionalist al Republicii Chineze. De la proclamarea sa din 1949, Republica Populară Chineză continuă să folosească calendarul gregorian cu lunile numerotate, dar cu anii denumiţi în felul european.
Japonia a înlocuit calendarul tradiţional cu calendarul gregorian pe 1 ianuarie 1873 dar, la fel ca şi China, a continuat să numeroteze lunile şi a folosit numele împăraţilor în locul Anno Domini (după Hristos): Meiji 1=1867, Taisho 1=1912, Showa 1=1926 şi Heisei 1=1989. Numerotarea anilor în stil occidental (seireki) este însă practicată în egală măsură, inclusiv de unele agenţii guvernamentale.

Extinderea calendarului gregorian
Calendarul gregorian poate fi extins înapoi în timp, dacă este nevoie, la date la care era oficial calendarul iulian, folosind aşa-numitul calendar gregorian extins. Acest tip de calendar trebuie folosit cu mare precauţie, însă.
Pentru folosiri obişnuite, datele evenimentelor petrecute înainte de 15 octombrie 1582 ar trebui să apară în forma lor iuliană şi nu ar trebui convertite la echivalentele lor gregoriene.
>Datele evenimentelor care s-au produs în ţări în care calendarul gregorian a fost introdus după data de 4 octombrie 1582 sunt puţin mai problematice. De exemplu, în Marea Britanie şi posesiunile sale, (inclusiv coloniile americane), noul calendar nu a fost introdus decât pe 4 octombrie 1582. Cum se pot data evenimentele apărute în perioada de 170 de ani între 1582 şi 1752? Răspunsul depinde foarte mult de context, dar pentru fiecare caz trebuie făcut clar care dintre cele două calendare este folosit. Ar fi absurd să se meargă înapoi în timp şi să se schimbe datele tuturor evenimentelor istorice din această perioadă. Totuşi, este deseori recomandabil ca să se coreleze anumite date de pe "stil vechi" în date echivalente pe "stil nou", în cazul în care evenimentele respective trebuie corelate cu altele petrecute în ţări în care se introdusese deja calendarul gregorian.
Dacă se utilizează calendare diferite pentru comparaţii, putem avea parte de imposibilităţi logice, precum aceea a venirii la Londra perechii William şi Maria de Orange mai înainte de a părăsi Olanda, sau aceea a decesului lui Shakespeare şi a lui Cervantes în aceiaşi zi, (23 aprilie 1616), când, de fapt, Cervantes a decedat cu zece zile mai înaintea lui Shakespeare. Această coincidenţa aparentă a fost permisă de UNESCO pentru a marca ziua de 23 aprilie ca „Ziua Internaţională a Cărţii”.
Datele evenimentelor petrecute în Marea Britanie mai înainte de 1752 sunt arătate în mod normal în forma lor originală (stil vechi), în timp ce datele evenimentele petrecute în America (britanică) mai înainte de 1752 sunt prezentate de obicei conform calendarului gregorian (stil nou).
De exemplu, Shakespeare a murit pe 23 aprilie (stil vechi), şi doar rareori se întâmplă ca această data să fie convertită ca 3 mai (stil nou). Dar, deşi George Washington s-a născut pe 11 februarie (stil vechi), ziua sa de naştere este sărbătorită în zilele noastre pe 22 februarie (stil nou).
Totuşi, nici una dintre practicile de mai sus nu este universal acceptată în toate ţările, iar uneori este neclar ce calendar se foloseşte şi asta poate duce la premise false, care poate duce la date convertite incorect dintr-un calendar în altul. Odată cu creşterea interesului pentru istoria calendarului, apar mai multe informaţii despre datele reale ale evenimentelor şi erorile vechi pot fi corectate.
De asemenea, trebuie avut în vedere că atât calendarul extins gregorian cât şi cel iulian nu au anul 0, folosind în loc anii 1, 2, … atât pentru anii de dinainte de Cristos (î.Hr.) cât şi pentru cei ai erei creştine (d.Hr.). De aceea, succesiunea general acceptată este: … 2 î.Hr., 1 î.Hr., 1 d.Hr., 2 d.Hr., etc. Standardul ISO 8601 foloseşte numerotarea anului astronomic, care include un an 0 şi ani sub formă negativă şi pozitivă. De aceea, succesiunea anilor conform standardului ISO 8601 este -0002, -0001, 0000, 0001, 0002.

Precizia calendarului gregorian
Calendarul gregorian îmbunătăţeşte aproximaţia făcută de calenda-rul iulian prin neluarea în calcul a trei ani bisecţi iuliani la fiecare 400 de ani, rezultând un an mediu de 365,2425 zile medii solare, ceea ce duce la o eroare de 1 zi la 3300 ani prin comparaţie cu anul mediu tropical de 365,2422 zile, dar mai puţin de o jumătate de zi prin comparaţie cu anul echinoţiului de primăvară de 365,2424 zile. Amândouă aprecierile sunt mult mai precise decât cea iuliană, care are o eroare de 1 zi la 128 de ani, rezultând din aproximarea anului ca având 365,25 zile.
Pe o perioadă de mai multe mii de ani, calendarul gregorian va rămâne în urma anotimpurilor datorită scăderii vitezei de rotaţie a Pământului, care face ca durata zilei să crească în timp, (vezi şi acceleraţia de maree şi secunda în plus), în timp ce anul îşi păstrează durata constantă. Echinocţiul va apărea mai devreme cu un număr de zile egal cu [anul în viitor/5000]. Această problemă este una comună pentru oricare versiune de calendar, inclusiv pentru cel gregorian.

Niciun comentariu: