8 dec. 2013

Atunci, ca si acum: Socrate

S-au întâmplat toate cândva. S-au întamplat unele înainte de jertfa lui Iisus, s-au întâmplat altele de după ce El a fost răstignit. Pe cei ce au fost trăitori în credinţa creştină, îi mai reamintim ca sfinţi, îi mai amintim şi pe cei de dinaintea Lui, dar pe unii i-am lăsat în uitare. De Melchisedec puţini mai ştiu, preotul Dumnezeului cel Prea Înalt, proorocul cel dintâi, Daniel între sfinţii de rând, rar pomeniţi, a fost aruncat. Dar mai există şi cei pe care Biserica nu i-a sfinţit, nefiind ai Bisericii Creştine, dar care sfinţi ai omenirii ar trebui să-i ţinem şi să-i cinstim. Socrate e unul dintre ei, e unul din cei care trebuie să fie pomenit...
Socrate s-a născut la Atena în dema Alopex, în 470 î.Hr., adică la sfârşitul războaielor medice. Mama sa, Phainarete, era moaşă; tatăl său, Sophroniscos, era sculptor. Probabil că Socrate a primit educaţia de care aveau parte tinerii atenieni din vremea sa: a trebuit să înveţe muzică, gimnastică şi gramatică, adica studiul limbii bazat pe comentarii de texte.
Printre maeştrii a căror frecventare ar fi contribuit la formarea gândirii lui Socrate, Maximus din Tyr citează două femei: Aspasia din Milet, o curtezană, şi Diotima din Mantineea, o preoteasă. Despre prima, Platon vorbeşte în Menexenos, dar este evidentă ironia lui Socrate atunci când face din ea un profesor de elocinţă; şi Xenofon vorbeşte de Aspasia în legatura cu Socrate, iar după Eschine, ea l-ar fi învăţat pe Socrate doctrina dragostei care-i face pe oameni mai buni. Cat despre Diotima, ea este cunoscută mai ales datorita celebrului pasaj din Banchetul, unde preoteasa din Mantineea povesteşte naşterea lui Eros.
De la Socrate ne-a rămas principiul: "Singurul lucru pe care îl ştiu este că nu ştiu nimic". Socrate a fost atât de dur în formularea acestui principiu, fiindcă îi critica pe cei care se credeau în materie de cunoaştere "alfa si omega", fără să recunoască atunci când nu ştiau ceva.
Asupra vieţii de familie a lui Socrate există câteva amănunte nu întotdeauna concordante; cert este că el s-a căsătorit cu Xantippe. Socrate a avut trei copii, Lamprocles, primul născut, Sophroniscos si Menexene.
A luat parte la trei campanii militare în calitate de infanterist. La începutul războiului peloponesiac a participat la asediul Potideei, în Chalcidica, între anii 432 şi 429. L-a avut ca tovarăş de arme pe Alcibiade, pe care-l salvează atunci când acesta, rănit, era cât pe ce sa cadă în mâinile duşmanului. În 424, cinci ani după ciuma abătută asupra Atenei, Socrate se regaseşte în bătălia de la Delion, unde trupele ateniene sunt zdrobite de către tebani. Acolo el îi salvează viaţa lui Xenofon, prins sub calul care căzuse peste el. În 422, Socrate participă la expediţia pentru cucerirea oraşului Amfipolis.
Curajul lui Socrate mergea mână în mână cu o răbdare, o simplitate şi o stăpânire de sine capabile să înfrunte orice încercare; la banchete era un conviv vesel şi agreabil, care bea la fel de mult ca tovarăşii săi, dar fără a se cufunda vreodată în beţie, aşa cum li se întampla acestora, isprava ce-l umplea de admiraţie pe Alcibiade. Mânia, ieşirile violente, duşmănia îi sunt necunoscute. Primind de la cineva o lovitură de picior, iar oamenii mirându-se de resemnarea sa, Socrate se justifică: "Dacă un magar m-ar fi lovit cu copita, l-aş fi dat în judecata?"
Îmbrăcămintea lui Socrate era întotdeauna modestă, atât din cauza sărăciei, cât şi a simplităţii sale; niciodată n-a fost văzut afişând o neglijenţă vestimentară, cum o vor face cinicii. Unii îşi afişau zdrentele, de aceea i-a şi spus Socrate filosofului cinic care-şi etala găurile hainei: "Îţi văd deşertăciunea prin mantie". Lui Socrate nimic nu-i este mai străin decât aroganţa iar atunci când vede în agora Atenei obiectele de tot felul expuse de negustori admiraţiei şi lăcomiei cumpărătorilor, se mulţumeşte să spună: "Câte lucruri de care eu nu am nevoie există!".
S-a zis că Socrate era deosebit de urât; chel, purtând barbă, cu nasul borcănat. Alcibiade, după ce afirmă în Banchetul că Socrate seamănă cu satirul Marsyas, adaugă că este asemeni acelor statui de sileni care se deschid şi conţin înăuntru imaginile unor divinităţi, chipul lui Socrate ascunzând cel mai frumos dintre suflete, la fel cum discursurile sale aparent naive şi glumeţe ascund cea mai mare profunzime. Figura lui Socrate nu putea să nu-i scandalizeze pe atenieni, întrucât pentru ei frumuseţea fizică era simbolul frumuseţii lăuntrice şi nimic nu părea a fi mai incompatibil decât urâţenia lui Socrate şi puritatea sa morală.
O personalitate de anvergura lui Socrate nu putea să nu ajungă să fie urâtă de vanitoşi şi, mai ales, neînţeleasă de spiritele mărginite, care vedeau în el doar un parazit ce se slujea de ironie, îşi atrăgea simpatia tinerilor şi constituia un pericol pentru ordinea socială. În 398, Socrate a fost acuzat de către Meletos, Anytos şi Lycon. Actul de acuzare era astfel întocmit: "Eu, Meletos, fiul lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub jurământ pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaşte zeii recunoscuţi de cetate şi de a introduce divinităţi noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea".
Meletos era un poet obscur, iar Lycon era retor; sufletul procesului pare să fi fost Anytos, un tăbăcar bogat care reprezenta interesele comercianţilor, fiind aşadar puternic şi influent. Socrate i-a reproşat public faptul de a nu se gândi la educaţia fiului sau decât pentru a face din el un tăbăcar capabil să preia afacerile părintelui, de unde, conform lui Xenofon, dorinţa de răzbunare a lui Anytos. După toate aparenţele, Anytos era sincer convins că vede în Socrate un personaj periculos.
Procesul lui Socrate nu este doar un eveniment istoric singular, irepetabil; procesul lui Socrate este procesul intentat gândirii care cercetează, dincolo de mediocritatea cotidiană, adevăratele probleme. Socrate este acela care, uimindu-ne, ne interzice să gandim potrivit unor obişnuinte dobândite. Socrate se situează aşadar la antipozii confortului intelectual, ai conştiintei împăcate şi ai seninătăţii blajine.
Adus în faţa tribunalului, Socrate refuză ajutorul lui Lysias, avocat de meserie. Textul lui Platon "Apărarea lui Socrate" reproduce probabil îndeaproape apărarea prezentată de Socrate judecătorilor. Această pledoarie se împarte în trei părţi:
Socrate spune cine este şi le va înfăţişa judecătorilor misiunea încredinţată lui de către divinitate: să deştepte conştiinţa contemporanilor săi. Nu reuşeşte să-i convingă pe judecători; limbajul minciunii se dovedeşte mai convingător decât cel al adevărului. Judecătorii deliberează şi 281 de voturi îl declară pe Socrate vinovat, contra a 278 (sau 221 după alte manuscrise). Acuzatorii ceruseră moartea, dar acuzatul era liber să facă o contrapropunere iar judecătorii urmau să aleaga una ori alta dintre pedepse.
Socrate cere să fie hrănit în pritaneu. Iată ultimul act al serioasei ironii a lui Socrate: faptul de-a cere o recompensă pentru felul cum s-a purtat nu este din partea sa sfidare, ci sinceritate. Fiindcă trebuia stabilită o sancţiune va propune o amendă de o mină, adică întreaga lui avere. Răspunsul lui Socrate le-a părut probabil judecătorilor o insultă adusă magistraţilor, aşa încât la urne condamnarea la moarte a avut 80 de voturi mai mult decât avusese vinovăţia sa.
Socrate le spune adio judecătorilor săi, făcându-i responsabili pe vecie pentru moartea sa.
Socrate a stat înlănţuit 30 de zile, dar în fiecare zi primea vizita prietenilor şi se întreţinea cu aceştia. Ei nu au stat degeaba şi au pregătit un plan de evadare pe care Socrate îl refuză.
La data executării sentinţei, toti prietenii lui Socrate erau de faţă cu excepţia lui Aristippos, a lui Xenofon, aflat în Asia şi a lui Platon, bolnav. El a fost obligat să bea o fiertură otrăvitoare de cucută.
Socrate îşi dedică ultimele clipe conversaţiei cu prietenii săi pe tema nemuririi sufletului, iar cuvintele sale au fost păstrate de Platon în Phaidon. "Socrate se îmbăiază pentru ultima oară şi refuză să aştepte ca soarele să fi dispărut cu totul la orizont înainte de a bea otrava. Apucând cu o mână sigură vasul cu cucuta, el sorbi fără ezitare sau repulsie băutura mortală. Criton, îi sunt dator lui Asclepios un cocoş, vă rog să nu uitaţi să i-l daţi, acestea au fost ultimele sale cuvinte". Trebuie înteles aici, urmând sugestia lui L. Robin, că Socrate îl roagă pe Criton să aducă o jertfă zeului medicinei drept mulţumire că i-a vindecat sufletul de boala de-a fi fost unit cu un trup.

Niciun comentariu: